...
31 Mai, 2018

Revoluția stă în gesturi mici

Fotografie Poate că am avut noroc să intuiesc încă de mic că vreau să fiu „artist”, dar foarte mult timp nu am avut pe nimeni în jur care să mă îndrume în vreun fel pe drumul ăsta. Timp de câțiva ani am încercat să cânt la chitară, să scriu și să fac teatru. Oricât îmi plăceau încercările și căutările astea, mai devremea sau mai târziu, fie ajungeam la concluzia că n-o să se aleagă nimic, fie apărea un soi de plictiseală. 

Cu fotografia a fost cu totul altfel. Chiar înainte de a împlini 16 ani am pus mâna pe un aparat digital cu puțini mega pixeli (patru) și nu am mai putut să-i dau drumul. După două săptămâni știam deja că relația asta o să dureze. Fotografiam garduri scorojite, frunze, melci, clădiri, orice era colorat și texturat. Redescopeream tot ce văzusem deja. În lunile alea de poftă de a începe ceva nou, am avut, cred, parte și de cel mai mare noroc.

Am întâlnit un fotograf, care, după ce a aruncat un ochi peste cele câteva imagini pe care apucasem deja să le pun deoparte, m-a întrebat simplu „Vrei să faci asta?”. Eu am răspuns la fel de simplu - «Da». În următoarele luni m-a luat cu el la ședințe foto pentru diverse reviste de modă. Mă ajuta enorm fără să-mi ceară nimic în schimb. Îmi stătea constant pe limbă întrebarea „De ce mă ajuți?”, dar nu puteam să o pun de frică să nu se termine ucenicia asta.

Până la urmă, răspunsul a venit din senin de la el. Mi-a spus că își dă seama că pot face fotografie și că speră ca peste zece ani, poate peste cinci, să fiu atât de bun încât să ne întrecem. E cu siguranță cel mai motivant lucru pe care mi l-a spus cineva și sunt 12 ani de când îi sunt recunoscător lui Ionuț Staicu pentru încurajarea asta. Mi-am dat seama că o să treacă mult timp până când o să pot să îi întorc ajutorul. Până atunci, însă, mi-am propus să îi ajut la rândul meu pe cei și mai tineri decât mine, pe cei în care cred și eu la rândul meu. Asta e o revoluție pe care vreau să o duc mai departe. E o ștafetă pe care am primit-o și pe care o pasez cu multă răspundere.

Din planul meu revoluționar de „a da mai departe” fac parte multe altele, gesturi mici le-ai spune, ca închirierea unei case ale cărei uși erau deschise pentru colegii și prietenii din UNATC. Puteau să se odihnească în pauzele dintre cursuri, să filmeze în camerele din casă, să aducă public pentru filmele, piesele sau concertele lor. Era la nici două minute de facultate. Desigur, nu m-au ținut buzunarele să fac asta nici măcar un an, dar în mansarda în care m-am mutat am găzduit bucuros prieteni artiști pe care îi respect și pe care mi-am dorit să îi ajut în orice fel. Este evident că am învățat și eu multe lucruri împărțind același spațiu cu ei, deci revoluția mea e automat și evoluție.

Nu las concluzie, las un îndemn: să vă alăturați revoluției ăsteia în care ne ajutăm unii pe alții să evoluăm.


                            

Articole Similare

Vezi toate articolele